Când “Destul” devine “Prea mult” atunci când vrei să fii acceptat – Jurnal de Grăsuță

Când “Destul” devine “Prea mult” atunci când vrei să fii acceptat

Gata, ajunge, destul, până aici. Am spus de multe ori aceste cuvinte. Sau stai cred că de fapt le-am gândit de mai multe ori dar am avut curajul să la rostesc cu voce tare sau să le spun celorlalți, de mai puține ori.

În primii ani povesteam amuzată despre relația mea care a început pe la 28 de ani și a durat prea mult în conditii care nu m-au facut fericită. Dar atunci nu credeam că sunt nefericită. Plecam din relație cam o dată la 3 luni în medie și mă întorceam invariabil la prima chemare. Cred că nici nu prea mai eram luată în serios când spuneam că plec că m-am săturat, eram ocazie de amuzament pentru că eram impulsivă și făceam ditamai spectacol la plecare.

Eu eram îndrăgostită și cu mintea și emoția de atunci m-am aruncat în relație cu tot ce aveam eu mai bun. Dădeam cam ce voiam să primesc dar nu știam să pun în cuvinte. Dădeam multă atenție și grijă față de partener după posibilitățile mele.

Mă trezeam dimineața cu 1 oră înaintea lui. Oricum eu începeam programul la 8 dimineața și mergeam cu metroul. El mergea cu șoferul. Repede la duș și mă îmbrăcam apoi pregăteam cafeaua și micul dejun pentru el. Aici erau cerințe clare: legume tăiate cuburi mici amestecate cu iaurt sau brânză dulce sub 3% conținut de grăsime. Tot eu făceam și cumpărăturile ( din banii mei) și prezentam bonul la decontare. Odată am  căutat o portiță ca nu aveau in supermarketul din cartier brânză cu 3% grăsime și am cumparat ceva asemanator fără să știu că pe bon va scrie 19% grăsime. Când am primit reproș că nu îi respect dieta ( nu era bolnav) am avut una din acele izbucniri cu plecat acasă la mine ( textele mele erau: cine știe de câte ori pe zi la birou mănânci de la Mac sau cinele tale de afaceri de seara târziu precis sunt doar cu morcovi și brânză și pe mine mă freci la cap pentru rahatul ăsta de 19%).

Mai erau și momentele seara cu înghețată servită cu lingurița în pat ( fără entuziasm și chicoteli când citiți că doar se mânca înghețata)  și dimineața după ce terminam micul dejun așa cum trebuie începeau rugămințile să se trezească ( eram responsabilă să îl trezesc la timp) ca să pot pleca și eu spre metrou.

Nu mi-a dat vreodată listă clară cu ce am de făcut și nici nu mă amenința că mă părăsește dacă nu fac, era mai subtilă povestea, era despre cum dacă îl iubesc desigur că fac asta de plăcere. În mintea mea era o poveste despre cât de importantă sunt cu aceste mici detalii și cum viața lui fără mine nu era o opțiune. Voiam să mă accepte și aș fi făcut multe sacrificii de timp, de energie și uneori de demnitate doar ca să rămân în poveste. Eram importantă! M-a sunat odată când nu eram acasă să mă întrebe în ce dulap este pâinea.

 

În dicționar a fi acceptat se definește cu termeni ca a fi admis, a fi recunoscut. Dar verbul a accepta are în definiție și termeni ca a suporta, a tolera.

În dicționar m-am uitat abia acum și mă gândesc că eu voiam să fiu admisă, recunoscută ca parte din relație dar de fapt eram tolerată, suportată doar atât cât făceam acele servicii în relație.

Cam tot ce am descris eu că făceam atunci face firesc parte din grija pe care o acordăm celor din jurul nostru atunci când iubim, când ne pasă. Nu despre grija asta vreau să atrag atenția ci despre acel PREA MULT pe care îl faci ca să fii acceptat.

Când știi că este prea mult este marea artă într-o relație.

Dar de ce tot plecam eu, mă întreb astăzi când privesc liniștită și cu dorința de a înțelege mai degrabă decât de a judeca.

Mă exprimam elegant în iureșul scandalurilor provocate: m-am săturat să am doar obligații și prea puține privilegii. Nici nu spuneam măcar despre drepturile mele, adică a fi respectată, considerat ca persoană cu aspirații și opinii. Le spuneam privilegii, adică în înțelesul pe care îl dădeam eu atunci erau ca niște favoruri pe care urma să le primesc.

Am plecat totuși într-o zi și nu am putut să mă mai întorc la relație așa cum era dar nu aveam un răspuns, știam doar că așa nu mai era bine pentru mine. Lipsea acea închidere a buclei, acea rezoluție care să mă elibereze de regrete și de tendințele de a mă întoarce și chiar de sentimentul de vinovăție când eram din nou asediată cu „Îmi lipsești, întoarce-te”

Am rostit clar cuvintele care defineau situația mea abia în urmă cu 2 ani când la una din serile de miercuri la întâlnirile grupului de NLP din care făceam parte s-a discutat despre femeile/ bărbații care lasă urme adănci în viața noastră ( în relație de cuplu ). Cum este de partea celui rămas în urmă și cum este de partea celui care pleacă. Ce răspundere uriașă simți când îți spune cineva că ai fost cea mai importantă persoana în viața mea și raportez tot ce mi se întâmplă la tine sau invers cum trăiești după cineva care a fost cea mai importantă persoană în viața ta.

Cuvintele mi-au ieșit ușor parcă:

Credeam că relația cu el îmi dă valoare. Nu credeam in valoarea mea.

 

Eu nu credeam că am valoare, eram de fapt provincială, nu grozav îmbrăcată, un job rezonabil dar plătit mai degrabă la limita de jos, fizic eram plinuță, înălțime medie, nu epatam cu nici o parte a corpului, abia învățam limba engleză ( am învățat rusa în liceu).

Ce făceam eu ca să compensez aceste lipsuri ale mele într-o relație cu un bărbat de succes ( și bani și job și statut social). Un bărbat care îmi dădea valoare pentru că mă acceptase lângă el pe mine cea lipsită de valoare. Nu sunt ironică din păcate, chiar sintetizez esența relației mele din punctul lui de vedere.

Păi erau lucruri mici aparent dar care îmi păreau mie că îmi cresc valoarea și mă fac bună de acceptat.

 

Când știi că faci prea mult

A da înainte de a lua sau înainte de a cere este în natura ființei umane. Așa s-au clădit fundamente religioase și societăți civile de success. Așa progresăm și este ultima resursă în cazul supraviețuirii după dezastre naturale sau crize emoționale.

Neconcordanța apare când dai și nu primești înapoi nimic din ceea ce îți dorești nici măcar satisfacția că gestul tau este apreciat. Când dai doar ca să fii acceptat, când dai împins de frică că altfel pierzi ceva prețios pentru tine. Când nu cauți în ochii partenerului bucuria și plăcerea dată de gestul tău ci cauți aprobare și acceptare.

Nu vorbesc aici despre gesturile romantice care au în spate dorința pură de a-i face o plăcere, o surpriză partenerului ci de acele gesturie care îți aduc în timp doar frustrare, care devin unelte de supraviețuire într-o relație.

 

Senzația că dăm prea mult nu apare doar în relațiile romantice, în căsătorii. Apare in relațiile de la job sau cele cu prietenii. Ați întâlnit poate colegi sau șefi care vor mereu câte ceva în plus ca să te păstreze pe lista pentru promovare sau ca să meriți să pleci acasă mai devreme în ziua în care ai o problemă personal. Colegi care sunt cumva lideri informali la birou și ajungi să râzi zgomotos la glumele lor proaste doar ca să te ia și pe tine cu ei în pauza de masa ca să nu mănânci singur. Nu îți place de ei dar sunt cei mai populari și ai nevoie de ei ca să ai viață liniștită la birou. Sau prietenii care te pun mereu să faci tu cumpărăturile pentru ieșirile la grătar, să gătești tu pentru sărbătorile petrecute împreună sau alte mici sacrificii pe care le faci de frică că nu te vor primi în gașcă.

Acestea sunt prea mult că sa fii acceptat.

 

“Prețuirea de sine se cultivă prin practicarea curajului “ este un citat din Darurile imperfecțiunii de Brene Brown care pe mine m-a ajutat să înțeleg cum am ajuns să fiu astăzi altă femeie decât îndragostita de la 28 de ani care gătea mic dejun ca să merite iubirea. O femeie care nu a renunțat la gesturi romantice, la dragoste. Eu dau mult celor din jur dar dau din toată inima, pentru plăcerea mea și pentru a-I vedea pe cei dragi, cei apropiați fericiți, multumiți.

Primul pas a fost investiția de încredere în mine. Am înțeles că provinciala  educată pe vremea comunismului reușise binișor în viață comparativ cu cât de aspru mă judecam eu.

Al doilea pas a fost chiar să recunosc că valoarea reușitei mele este suficientă pentru mine, nu am nevoie să fiu cu cineva anume ca să mă plac și să mă valorizez. Nu ceilalți mă judecau ci eu.

Permanent chiar și în ziua de astăzi sunt atentă la ceea ce îmi spun mie în dialogul intern. Evit remarci de genul: Iar nu faci bine, Azi ești varză, Vai ce proastă ești. Nici în glumă sau autoironic nu mai las astfel de cuvinte să reflecte ceva despre mine.

Curajul a venit atunci când în relație am cerut constant să primesc ceea ce am nevoie. Și am fost consecventă cu asta. Cu orice risc. Poate pare greu de acceptat dar mai bine singură decât nefericită în relație. Am ales calea care mă face fericită pe termen lung în loc să cedez la frica pe termen scurt, frica de a fi singură, frica de a fi respinsă.

 

Am făcut din mine prioritate pentru mine. Aș fi ipocrită să spun că se poate face peste noapte, mi-a luat chiar câțiva ani dar conteaza primul pas. De la primul pas, cel mai mic cu care poți să ieși din acest “A da prea mult” pentru a fi acceptat, deja te simți mai bine.

 

Dragă cititorule, am scris povestea mea gândindu-mă să îti ofer posibilitatea să reflectezi și să îți scoti propriile lecții din ceea ce am trait eu. Poveștile nu sunt mereu la fel dar sentimentele, emoțiile, lecțiile noastre seamănă mult și de aceea ajungem să învățăm din experiența celorlalti. Nu zic din greșeli. Viața trăită într-un fel care astăzi nu ni se mai pare a fi cel mai bun nu este o greșeala, este o experiență din care învățam. Atunci ca și acum facem ceea ce credem noi că este mai bine, cu resursele și emoțiile noastre din acel sau acest moment.

Te rog lasă-mi un comentariu cu câteva rânduri despre lecția ta citind articolul sau din povestea ta despre a da prea mult ca să fii acceptat.

Îți mulțumesc anticipat, ne ajută nu doar pe mine ci și pe tine atunci când faci efortul să analizezi o situație de viață, să fii în postura de observator față de propriile experiențe și de ce nu și pe ceilalți care citesc articolul.

2 Comments

  1. Cristina spune:

    Cât de mult seamănă povestea ta cu a mea! Până la punctul iesirii din relație. Despărțirea mea a coincis cu decesul mamei.. Atunci am hotarât că eu mă cunosc cel mai bine și știu care e valoarea mea. După 1 an m-am „aruncat” intr-o relație care acum e căsnicia mea, familia mea. Nu este lapte și miere. E o veșnică ștafeta. După 20 de ani încă mai învățăm să fim 1+1=2.Încă mai dăruim prea mult ! Dar am învățat să vorbim despre asta…. uneori cu prea mulți decibeli! Dar la final constatăm că avem și mulți „pași în doi”.M-am simțit minunat citind jurnalul tău. Știu că e greu să pui sufletul pe hârtie, dovadă că eu mai folosesc multe citate petru a scrie ceea ce simt..Vă doresc numai bine! CRISTINA

    • Daniela spune:

      Cristina îţi mulţumesc din suflet pentru cuvintele tale. Merită să pun pe hârtie oricât de greu ar fi dacă unei singure persoane, ţie, îi aduce plăcere sau bucurie citind. Mult succes cu paşii în doi. Ai ales bine citatele, simple dar se leagă.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *