Sifonierul meu ca o camara cu provizii! – Jurnal de Grăsuță

Sifonierul meu ca o camara cu provizii!

Cand am plecat la facultate in anul de glorie 1990 am luat cu mine jumatate din hainele mamei. Mi le-a dat de bunavoie, asa dau parintii si ultima bucatica pentru copii, eu asa am vazut in casa parinteasca. Plecam in lume pentru prima data.

Dintr-un orasel de 10 000 de locuitori la marele oras si capitala cu 2 milioane de locuitori. Nu mai eram eleva Liceului naval din oras eram studenta anul 1 la Academia de Studii Economice.

Pe langa grozavia acestei mari diferente de marime mai era si diferenta de regim politic, eu inca aveam hainele mele de pioniero-utecista iar in marele oras comertul bisnitar adusese tot ce ce se putea din Germania si Turcia. Matusa mea de la Arad (vecinatatea cu Vestul European) imi trimisese vreo 2 fuste si 2 bluze din garderoba ei sau poate cumparate second hand, aratau foarte bine, asa credeam, erau cu iz Vest European.

Nu mai stiu sincer cum aratam in ochii colegilor mei de facultate. Erau multi provinciali si parca ma integram. Vara-mea era la Relatii Internationale, cu ai ei nu ma puteam compara categoric, elita Bucurestiului.

Curand mi-am dezvoltat un comportament de supravieturie extraordinar. Cum ai mei acopereau costul gazdei si primeam destul de multa mancare de acasa, banii de buzunar ii puteam folosi pe ce voiam eu, in principiu, filme, teatre, operata, haine si pantofi. Schema mea era simpla, iarna aveam doar 4 examene si reuseam sa termin cu medie peste 9,5 in sesiune ceea ce imi oferea acces la Bursa Mare pentru 5 luni de zile ( februarie-iunie). Vara daca o scranteam la vreun examen veneam la mariri si intram octombrie-februarie cel putin cu Bursa Mica.

Stateam in gazda in orasul vechi as spune, Unirii, Lipscani. Eram artista la gasit chilipiruri, magazine specializate in haine accesibile. Mergeam cel putin odata pe saptamana, dadeam o raita si nu cumparam decat daca aratau bine. Era doar secretul meu de unde sunt cumparate, important era cum aratau.

Lipscaniul a fost raiul meu de shopping in studentie. Acum nici nu mai calc pe acolo, acum am mall-uri si salariu de manager.

Lipscani-ul cu magazinele lui ponosite si ingrozitor de prost organizate ( spun asta cu ochii de acum) era fidel si amabil cu cei ca mine, ma integram perfect in peisaj, nu ma simteam in plus, nu ma umilea nimeni. Pana intr-o zi cand o vanzatoare, nu ii mai stiu nici fata, nici varsta, nici vocea, dar ii tin minte cuvintele si dupa 20 de ani mi-a spus franc: cum poate o grasa ca mine care poarta 48 sa aiba pretentie la fusta cu talie. Probasem o fusta, mi se paruse parca neterminata in talie si am cerut alt model.

In  prezent nu mai imi spune nimeni cu atata asprime ceea ce de fapt majoritatea gandesc. Nu in mall-uri unde merg eu des la shopping. Imi spun insa mult mai suav: nu avem haine peste marimea 44, doar la unele modele avem marimea 48.

Ma simt neputincioasa cu toate cele 3 carduri de debit si credit in portofel si imi amintesc de comportamentul meu de shopping perfect adaptat din studentie. Am si acum un Lipscani al meu, magazinele cu masuri mai mari. Si acum trec periodic sa vad ce marfa noua gasesc.

Nu aleg hainele lalai si culorile triste cu care cred unii producatori ca ne identificam noi grasutele. Aleg culori vesele, imprimeuri echilibrate, materiale fosnitoare, pete de culoare, insertii de dantela, taieturi in V sau confortul hainelor din denim.

Si cumpar de cate ori gasesc ceva ce imi place, ce mi se potriveste dar care nu neaparat imi si trebuie. Asa ca ma comport cu sifonierul meu de parca ar fi camara cu provizii, sa fie acolo ca nu se stie cand am nevoie.

Am un fel de “Bursa Mare” acum, in fiecare luna, trec cu brio toate examenele dar tot nu pot supravietui fara Lipscani-ul meu.

Care este Lipscani-ul tau? Tu de ce ai nevoie de el?

Eu il pastrez ca sa nu uit de unde vin, cum am evoluat si mai ales sa imi iau periodic lectia de smerenie.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *